Centurio senex sau liliacul cu riduri

Este o vieţuitoare ce trăieşte în America Centrală. Studiat în ultimii ani de oamenii de ştiinţă, liliacul prezintă o forma a craniului care-i permite să posede cea mai puternică muşcătură dintre toate speciile de lilieci. Deşi el cântăreşte doar 17 grame posedă o muşcătură a carei forţă este cu 20 % mai puternică decât a oricărei alte specii de liliac cu dimensiuni similare. Liliacul Centurio senex are un craniu foarte scurt şi lat, forma capului şi a maxilarelor sale intrigându-i de mult timp pe cercetătorii care l-au studiat.

El poate fi identificat uşor datorită feţei sale lipsită de blană şi a pielii „ridate” care este mai pronunţată în cazul masculilor decât al femelelor. 

 Lilecii sunt personaje des intalnite in povestile horror, cu vampiri si alti monstri sangerosi. Aceste animale sunt, de altfel, creaturi deosebite ce pot fi intalnite in diverse forme si marimi, de la cele pe care le cunoastem la unele de-a dreptul bizare. Cativa dintre cei mai ciudati lilieci existenti in lume, poti descoperi in randurile urmatoare!

Maimuţele din genul Rhinopithecus

Maimuta aurie cu nasul carn (Rhinopithecus roxellana) face parte din genul Rhinopithecus, familia Cercopithecidae si ordinul Primates. Este originara din Asia, in partea de sud a Chinei si la nord de Taiwan.

Poate fi intalnita in regiunile montane und

 Specia Rhinopithecus roxellana face parte din familia Cercopithecidae, genul Rhinopithecus si cuprinde un grup de maimute apartinand Lumii vechi, care traiesc in Asia, cu precadere in zona sudica a Chinei (in special in Tibet, Sichuan, Yunnan si Guizhou), dar si la nord de Vietnam. Animalele au umerii, partea de sus a membrelor, partea dorsala, crestetul capului si coada de culoare cenusie inspre negru, restul corpului fiind acoperit de o blana cu par lung, auriu. Femelele sunt foarte asemanatoare ca aspect cu masculii, singura diferenta fiind aceea ca au capul si partile superioare de culoare cafenie. Nasul este, dupa cum sugereaza si numele speciei, aplatizat si retras inspre gura (carn). Narile largi, orientate inainte sunt acoperite cu doua bucati mici de piele, aflate la o mica distanta de frunte.

Aceste maimute produc niste sunete puternice, timp in care muschii faciali raman aproape nemiscati. Aceste strigate de chemare sunt foarte obisnuite in salbaticie, cu ajutorul lor maimutele reusind sa comunice intre ele, in grupul din care fac parte.

Despre comportamentul lor se cunosc relativ putine fapte, specia aflandu-se in continuare sub observatia cercetatorilor. Se stie ca sunt animale extrem de sociale, care traiesc in grupuri mari de pana la maximum 600 de indivizi. Aceste grupuri sunt divizate in familii, formate dintr-un mascul dominant, circa 4 femele si puii lor. Pe timpul iernii maimutele cu nasul carn formeaza grupuri mai mici, de 20-30 de exemplare.

Majoritatea timpului si-o petrec in copaci, insa pentru a se hrani se deplaseaza uneori si pe pamant. Atunci cand se simt amenintate se catara cu rapiditate la inaltimi apreciabile, printer crengile copacilor. Se hranesc, in principal, cu ace de pin si cu lemn tanar de brad, dar si cu muguri de bambus, frunze, boboci si fructe.

 Desi maimutele cu nasul carn se imperecheaza pe tot parcursul anului, cele mai multe nasteri au loc in timpul primaverii si al verii. Dupa o perioada de gestatie de aproximativ 7 luni, femelele nasc un pui, foarte rar doi, pe care il cresc singure. Masculii ating maturitatea sexuala la varsta de 7 ani, in vreme ce femelele sunt apte de reproducere dupa 4-5 ani.

In trecut se credea ca blana acestor maimute are efecte terapeutice, putand preveni durerile reumatice; reprezentantii dinastiei mancuriene erau singurii carora le era permis sa le poarte. Vanarea pentru blana a continuat pana in zilele noastre, multe parti din corpul acestor animale fiind folosite in medicina traditionala. De asemenea, maimutele cu nasul carn sunt vanate pentru carnea lor gustoasa. Corelata cu pierderea habitatului, vanatoarea a condus la scaderea drastica a numarului de indivizi.

“Masurile luate de autoritati au ameliorat, insa, aceasta situatie, populatia maimutelor cu nasul carn din Yunnan, de exemplu, crescand de la 500 de exemplare in 1983, la aproximativ 1.300 de exemplare in prezent, datorita ecologizarii periodice a zonei si a interzicerii braconajului.” (cf. GreenReport, 9 February 2009).

                      http://www.zooland.ro/20-de-povesti-emotionante-care-va-vor-schimba-total-perceptia-despre-animale-partea-i-7994                     

e deseori este zapada, la altitudini cuprinse intre 1200 si 3000 de metri si temperaturile pot depasi -8 grade iarna si 21 de grade vara.

Maimuta cu nasul carn poate fi intalnita in literatura de specialitate sau straina sub urmatoarele denumiri: The golden snub-nosed monkey, Sichuan golden hair monkey, The snub-nosed monkey.

Datorita pierderii habitatului si a vanatorii numarul populatiei de maimute aurii cu nasul carn a scazut dramatic. Au fost unele masuri luate de autoritate in Yunnan in care numarul maimutelor cu nasul carn a crescut de la 500 la 1.300 de indivizi ca rezultat a ecologizarii zonei si a interzicerii braconajului.

Intreaga populatie numara intre 8.000 si 15.000 de indivizi si este in continua scadere din cauza pierderii habitatului. Un mare noroc il are ca in prezent o parte din populatie se afla in rezervatii si zone protejate.

NUBAL OWL (Bubo scandiacus)

 The snowy owl (Bubo scandiacus) is a large, white owl of the typical owl family. Snowy owls are native to Arctic regions in North America and Eurasia. Males are almost all white, while females have more flecks of black plumage. Juvenile snowy owls have black feathers until they turn white. The snowy owl is a ground nester that primarily hunts rodents and waterfowl and opportunistically eats carrion.

The snowy owl was one of the many bird species originally described by Linnaeus in the landmark 1758 10th edition of his Systema Naturae, where it was given the binomial name of Strix scandiaca.The genus name Bubo is Latin for the Eurasian eagle-owl and scandiaca is New Latin for Scandinavia.

Until recently, the snowy owl was regarded as the sole member of a distinct genus, as Nyctea scandiaca, but mtDNA cytochrome b sequence data (Olsen et al. 2002) shows that it is very closely related to the horned owls in the genus Bubo. However, some authorities debate this classification, still preferring Nyctea.

 This yellow-eyed, black-beaked white bird is easily recognisable. It is 52–71 cm (20–28 in) long, with a 125–150 cm (49–59 in) wingspan. Also, these owls can weigh anywhere from 1.6 to 3 kg (3.5 to 6.6 lb). The average lifespan in the wild is ten years.It is one of the largest species of owl and, in North America, is on average the heaviest owl species. The adult male is virtually pure white, but females and young birds have some dark spots; the young are heavily barred, and dark spotting may even predominate. Its thick plumage, heavily feathered taloned feet, and colouration render the snowy owl well-adapted for life north of the Arctic Circle.

Snowy owl calls are varied, but the alarm call is a barking, almost quacking krek-krek; the female also has a softer mewling pyee-pyee or prek-prek. The song is a deep repeated gahw. They may also clap their beak in response to threats or annoyances. While called clapping, it is believed this sound may actually be a clicking of the tongue, not the beak.